DEPORTAREA


            Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică este o faţetă a evenimentelor numite ,,Strămutarea germanilor după al Doilea Război Mondial“, strămutare care a constat în acţiuni de deportare în masă în Uniunea Sovietică a unei părţi din populaţia civilă de origine germană. Aceste acţiuni nu au avut loc numai în România, ci și în toate ţările foste aliate cu Germania şi care au ajuns sub influenţa sovietică în urma tratatului se la Yalta din 1945, aceste deportări fiind considerate şi drept o răzbunare împotriva celor care au declanşat războiul. Acţiunea de deportare a etnicilor germani din România s-a făcut începând cu luna ianuarie a anului 1945.
            În data de 6 ianuarie 1945 Comisia Aliată (din acest corp făcând parte reprezentanţii celor trei mari puteri SUA, URSS şi Regatul Unit) trimite ordinul 031 către Consiliul de Miniştri privind mobilizarea la lucru a locuitorilor germani. În ordin era menţionat faptul că: ,, în perioada 10-20 ianuarie să fie mobilizaţi la muncă toţi cei apţi indiferent de cetăţenia lor. Femeile care au copii sub un an să fie exceptate, cele însărcinate şi invalizii. Cei mobilizaţi să aibă asupra lor îmbrăcăminte de iarnă, bocanci, cămăşi, lenjerie de pat, cuţit, furculiţă, obiecte sanitare, hrană pentru 15 zile, greutatea să nu depăşească 20 kg. Cei care nu se vor supune vor fi aspru sancţionaţi”.
            În aceste condiţii, în fiecare reşedinţa de judeţ a sosit un ofiţer sovietic pentru coordonarea acestei activităţi, iar poliţia şi autorităţile de stat trebuia să se implice şi să-şi ofere ajutorul solicitat. Ultimul guvern necomunist din România avându-l în frunte pe primul-ministru Nicolae Rădescu a declarat că a fost ,,complet surprins “ de somaţia lansată la 6 ianuarie 1945 de forţele sovietice de ocupaţie. Guvernul Rădescu a înaintat o notă de protest către vicepreşedintele sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, generalul Vinogradov, în care se menţiona atât faptul că Tratatul de armistiţiu încheiat la 12 septembrie 1944 nu prevedea deportări şi că industria românească avea de suferit în urma deportării unei forţe de muncă atât de numeroase, cât şi aspecte umanitare legate de soarta familiilor şi a copiilor rămaşi acasă .Reacţia SUA şi a Angliei a fost reţinută, astfel că autorităţile României nu au avut niciun mijloc de a se opune. În ciuda prevederilor foarte clare au fost deportaţi şi copii exemple concreet fiind: Trunk Rozalia – din Tiream în vârstă de 15 ani, Merk Maria şi Ernest din Moftinu Mare care aveau 17 ani, dar și Tempfli Veronica din Ratesti, de 13 ani.Dislocarea şvabilor sătmăreni şi deportarea lor s-au realizat cu multă dificultate pentru că era o întrerupere bruscă a unei vieţi integrate în comunitatea satului.


            Supravieţuitorii deportării sunt persoane în vârstă, suferinde, care îşi poartă cu stoicism pe umerii plecaţi povara calvarului prin care au trecut. Printre supravieţuitorii deportării ruseşti din zona Careiului se numără și doamnaHorn Rosalia din Petrești. Povestea doamnei, ca şi a altor deportaţi, este una dramatică. Doamna povesteşte în interviul pe care ni l-a acordat cum a aflat vestea plecării şi cum mama ei a vrut să se sacrifice pentru ea şi să meargă în locul ei, dar ea nu a fost de acord pentru că avea fraţi mai mici acasă. Tot doamna Horn relateaza cum a petrecut 5 ani în Rusia, dificultăţile pe care le-a întâmpinat acolo. Conform statisticilor au fost deportaţi un număr de 5000 de şvabi sătmăreni proveniti din localitățile Foieni, Petresti, Tiream, Ardud, Dindesti, Cămin, Căpleni, Carei, Moftinu Mare, Santău, Șandra, Sanislău, Urziceni, Terebești, Ciumești, Beltiug (vezi anexa) înlagărele Gorlovka, Nikitovca, Cistekova, situate în podişul Dombas, traversat de fluviul Doneţ, podiş cu multe mine de cărbune, dar şi metalifere. Din cei 5000 de șvabi trimişi la muncă forţată au decedat în perioada 1948-1949 aproape 1000 de şvabi sătmăreni. Deportarea în mediul rural şi nu numai a fost considerată ca o fatalitate, impactul cu o lume necunoscută generând derută şi disperare în rândul oamenilor.
            Deportaţii au fost repartizaţi în lagăre unde lucrau în mine, construcţii, industrie, agricultură şi în administraţia lagărelor. Primii deportaţi inapţi de munca au fost repatriaţi în Transilvania la finele anului 1945.
            Nici până azi nu este lămurită problema legată de cine au fost cei care au pus svabii la dispozitia rusilor: guvernul maghiar sau guvernul român, pentru ca Ardealul de Nord a fost predat românilor abia în 9 martie 1945, dupa ce românii alcătuiseră un guvern prosovietic, sub conducerea lui Petru Groza.


            Este sigur că sovieticii au cerut un număr mare de persoane pentru reconstrucția țării, dar nici pâna azi nu este clar cine a ordonat sa fie trimiși numai cetățeni de naționalitate germană. Literatura din apus este de parere că, atât guvernul român, cat și cel maghiar au procedat în același mod: vrând să-și cruțe sângele propriu,i-au trimispe minoritarii germani. În acest sens suna scrisoarea subprefectului județului Bekes, din 2 ianuarie 1945 către guvernul maghiar, mai exact către Erdei Ferenc, ministrul de externe, în care se cerea ca în locul nemților adepți maghiarismului să fie duse persoane de nationalitate româna, care tot timpul nutreau sentimente de dușmănie față de maghiari și care vor să fie alipit acest teritoriu de Romania.
            Existând neînțelegeri între unguri în problema judecării persoanelor germane, maiorul sovietic declara: ”Dacă ii curge o singura picătura de sânge german în vene, atunci este neamț.”
            În continuare vom reda câteva dintre experiențele trăite de supraviețuitorii deportați, cuprinseîn cartea „Und keiner weiss warum”:
                        „În 9 ianurie am fost duși la gară, unde ne-au fost acordate zece minute pentru a ne lua rămas bun de la cei dragi, urmând ca mai apoi să fim înghesuiți în vagoane. În urma noastră rămâneau rudenii si cunoscuți cu ochii in lacrimi...”
                        „Trei zile a durat drumul nostru prin România până la granița cu Rusia, unde am fost așteptați de trenuri rusești, fiind astfel nevoiți să schimbăm trenul. După două zile am ajuns într-un final la destinație.”
                        „În lagăr, în 25 ianuarie când am ajuns, era o atmosferă chinuitoare. Temperaturile coborau sub -30 grade C, iar zăpada avea aproape 1 m înălțime... Ne-au băgat în două complexe, într-unul bărbații, iar în celălalt femeile. Eram înghesuiți în jur de 25-30 de oameni într-o cameră.”
            La o solemnitate în amintirea deportațilororganizatăîn data de 14 ianurie 1995, la Munchen, sub patronajul ministrului bavarez pentru probleme sociale, directoarea din Ministerul Român de Externe, dr. Elena Zamfirescu, a declarat că concetățenii ei germani au fost „primii martiri ai întorsăturii spre rău în România”. Ea și-a exprimat adâncul respect fata de cei declarați vinovați în ciuda nevinovăției lor.
                        1. Helmut Berner, Doru Radosav, Und keiner weiss warum (Povestea deportatilor), Ravensburg, 1996, pag. 26-27;
                        2. Muzeul Județean Satu Mare și Forumul Democrat al Germanilor din județul Satu Mare, 300 de ani de la colonizarea șvabilor dunăreni în comitatul Satu Mare, coordonator Paula Virag, Editura Muzeului Sătmarean, Satu Mare, 2012.