COLONIZAREA ȘVABILOR SĂTMĂRENI


            Colonizarea şvabilor sătmăreni în zona Careiului şi a oraşului Satu Mare a început în al doilea deceniu al secolului al XVIII - lea, şi s-a întins pe mai multe etape. În perioada menționată, în aceste ţinuturi au avut loc lupte pentru libertate ale ungurilor, împotriva dominaţiei habsburgice din Ungari,care au culminat cu răscoala lui Francisc Rakoczi II, numită răscoala curuţilor. Revoltă antihabsburgica condusă de el a eşuat,iar autoritatea Casei de Habsburg în Transilvania şi Ungaria a fost restabilită. Aspectul provinciei era cât se poate de trist. După războaie de secole între împăraţii şi principii Ardealului, cu turcii şi curuţii, satele erau distruse şi devastate, zone întregi fiind ori mocirloase, ori necultivate, comerţul inexistent, iar puţinul popor rămas era sărăcit. În anul 1711 s- a încheiat conflictul între împărat şi Rakoczy, ale cărui trupe, renumiţii curuţi, sub comandă baronului Alexandru Karolyi vor depune armele pe câmpia de lângă Moftinu Mare şi astfel va fi încheiată pacea de la Satu Mare. Baronul Alexandru Karolyi a fost ridicat la rangul de Conte,pentru că el a fost semnatarul acestei păci şi pentru că, practic,a fost oprită vărsarea de sânge.


Deşi bogat, lui i s-au mai donat şi imensele proprietăţi rurale ale lui Rákoczy, contele deveneind astfel adevăratul domn al întregii regiuni. Era un om nobil, nu numai de viță, ci şi prin obiceiurile și calitățile sufletești ale sale: evlavios, milos cu săracii, drept, respectuos şi tolerant faţă de alte religii şi neamuri.
            În perioada menționată, mai făceau ravagii ciuma, seceta şi inundaţiile.”Ce folos de pământ, dacă nu erau braţe care să-l lucreze?”1, gândea conteleîn primăvară anului 1712,când a plecat la Bratislava pentru a lua parte la dietă ţării. Acolo, văzând mii şi mii de şvabi şi alţi germani în drumul lor de la apusul împărăţiei spre centrul şi sudul Ungariei, eliberaţi de sub jugul turcesc, s-a hotărât să angajeze o parte din ei, căci moşiile lui, locuite numai de câteva sute de familii iobăgeşti, necesitau imperativ popularea cu ţărani muncitori şi pricepuţi. Într-o scrisoare adresată soţiei sale, datată 23 iunie 1712, scria: „Dumnezeu i-a biciuit pe şvabi cu nevoi...”5 Asta însemna că situaţia şvabilor în ţara de provenienţă era de neîndurat.
            Partea de unde se trag majoritatea şvabilor sătmăreni se numeşte Oberschwaben, centrele mai importante ale acestei părţi din landul Baden Wurttemberg de unde au emigrat cei mai mulţi şvabi în judeţul Satu Mare fiind Biberach şi Ravensburg.


Sistemul de moştenire la şvabi nu permitea fărâmiţarea gospodăriei ţărăneşti. Întreagă curte ţărănească o mostenea numai un singur copil,iar ceilalţi puteau să lucreze în gospodărie,dar numai ca slugi. Ţăranul german era iobag în secolele XVII-XVIII, iar cerinţele moşierilor şi ale principilor au îngreunat viaţă acestora. Pentru a se putea căsători de exemplu, tinerii trebuia să ceară permisiunea moşierilor şi să aibă locuinţa. Contele Alexander Karolyi a înaintat o cerere Curţii de la Viena să i se dea voie să aducă colonişti şvabi din zona Oberschwaben, Baden-Wurttemberg.Pe lângă motivele economice, contele , care era un spirit multilateral, vedea şi o altă finalitate a colonizării. A dorit să întărească biserica romano-catolică, el însuși fiind romano-catolic,întrucât aproape toată populaţia maghiară din această zona era reformată şi chiar acesta a fost motivul pentru care a primit sprijinul casei imperiale catolice. Contele le-a promis foarte multe avantaje coloniştilor, să-i scutească de impozite câţiva ani , le-a făgăduit locuinţe, terenuri, atelaje, animale, promisiuni pe care nu a putut să le respecte în întregime pentru că nu s-a gândit că vor veni atât de mulţi. Speranţa de a putea primi o bucată de pământ în feuda şi de a asigura astfel pâinea familiei, i-a îndemnat pe mulţi şvabi să accepte condiţiile de colonizare. Coloniştii s-au adunat la Ulm şi au plecat pe cheltuiala proprie pe Dunăre spre Ungaria. Şlepurile, barjele cu care au călătorit se numeau generic Ulmer Schachtel ( Cutia din Ulm) şi erau un tip de barje de unică folosinţă. Denumirea provenea din faptul că fiind construite în Ulm erau decorate cu motive specifice Ulm-ului, respectiv dungi verticale albe şi negre. La început de dimensiuni mai mici, ele au fost construite tot mai mari, ajungând în final la 30 metri lungime şi 7,5 metri lăţime. Odată ajunse la destinaţie, şlepurile, erau vândute drept cherestea sau lemnul lor era utilizat în condtrucții. Iniţial au fost folosite pentru transportul de mărfuri, ridicându-li-se doar marginile, pentru a evita alunecarea mărfurilor în apă.Odată cu introducerea transportului şi de pasageri, au fost dotate cu o cabina din lemn pentru a adăposti persoanele.
            Primii colonişti au venit în 1712, și deoarece contele era la Bratislava, soţia lui s-a ocupat de toate cele necesare primirii lor. Până la sfârşitul lunii iunie au fost trimise patru grupe cu aproximativ 500 de persoane la Carei. Cunoaştem din corespondenţa contelui cu soţia satot tragismul acestei acţiuni,pentu că transportul de la Dunăre până la Carei dura o lună, familiile trebuia să se susţină fiecare după puterile ei, oamenii mureau din cauza apei din Ungaria şi de aceea au fost obligaţi să cheltuiască bani pe vin şi bere. Tot într-o scrisoare adresată soţiei sale, contele spune: „acestor oameni să nu le daţi apă, numai vin, bere şi ţuică, fiindcă de apă mor“5. Nou veniţii au fost colonizaţi la Carei, Urziceni şi Ciumești. Unii s-au adăpostit în casele şi colibele rămase de la iobagii maghiari fugiţi sau pieriţi, iar alţii şi-au construit case din pământ. Din cei 1500 de colonişti pe care contele i-a trimis la Cărei, au rămas până în 1716 numai 63 de ţărani într-o singură comună Urziceni, restul au murit sau au fugit. Pentu această nereuşită contele s-a acuzat, spunând că fusese o fapta uşuratică din partea lui să pună o astfel de masă de oameni, femei, copii în mişcare, spre o incertitudine. Localnicii au fost plăcut impresionaţi de ţinuta pitorească a şvabilor – pălărie rotundă din postav, veston lung albastru, vestă din Manchester cu nasturi argintii, pantaloni scurţi negri, ciorapi albi şi ghete cu catarame2.
            Situaţia imigranţilor era la început destul de tristă, mulţi au murit în timpul transportului din cauza lipsei de apă în timp ce traversau „Câmpia Panonică”, dar şi mulţi s-au înapoiat, căci pe de o parte nici cu bani nu găseau hrană, iar pe de altă parte funcţionarii moşiei nu se ţineau de contractele încheiate între dânşii şi conte, silindu-i la robotă şi la plata impozitelor neprevăzute, deși condiţiile lor de aşezare pe domeniul contelui, erau umane, constând din o serie întreagă de facilităţi cum ar fi: scutirea pe 3 ani de la birurile moşiei şi pe şase ani de la cele ale judeţului şi ţării, preoţi din rândul lor care să-i păstorească, precum şi învăţători de limba germană şi multe altele. În baza contractului semnat, fiecare cap de familie, primea una sau una şi jumătate gospodărie ţărănească, pentru care era dator să plătească anual câţiva florini ca taxă de împrumut. Dintre cei veniţi, mulţi erau cu stare, căci aduceau cu ei avutul lor, unii cu moşteniri rurale lăsate încă acasă, după care plecau mai pe urmă, alţii cu bani la ei, căci contele îi scria soţiei sale de la Bratislava... sunt oameni bogaţi între ei şi vei vedea că vor face sutele de mii, să fie numai odată colonizaţi, ceea ce s-a şi întâmplat, deoarece „șvbaii” punându-se la lucru, satele răsăreau ca din pământ.Din această perioada ne-au rămas acele uliţe largi şi drepte, bisericile şi acele şuri mari (10 × 14 m), în timp ce birurile şi dijma umpleau casa stăpânului, dând ocazie ungurilor să spună proverbul „Şvab clăcaş, sac cu bani”, adică cine îi are, posedă şi bani.
            Starea materială a contelui, în urmă colonizării, a înflorit simţitor: el a putut plăti datoria de o jumătate de milion florini ce o avea încă din timpul războaielor curuțe, a ridicat mănăstiri, biserici, şcoli şi castele, printre care şi castelul de la Ardud, folosind fundaţiile şi pereţii din vechea cetate construită de voievodul Transilvaniei, Bartolomeu Dragfi din neamul Drăgoşeştilor. Între anii 1712 -1720 s-au aşezat zeci de mii de colonişti în Ungaria, îndeosebi în Banat şi în judeţele din jurul oraşului Buda.
            Al doilea mare val de colonizare s-a realizat în urmă acţiunilor întreprinse de Alexandru Karolyi.În anul 1720acesta l-a trimis pe colonistul Anton Elmajer din Urziceni şi pe alţi administratori de-ai săi, în Germania ca să aducă de acolo colonişti.Contele era mulţumit de coloniştii săi şi a observat că şvabii s-au convins că se poate trăi în această regiune şi sub stăpânirea lui. Tocmai de aceea a trimis ca sol un colonist şvab în regiunea de baştină. Timp de 40 de zile Emajer a vizitat localităţile binecunoscute din Oberschwaben şi a făcut cunoscută propunerea de colonizare a contelui. După ce a adunat un număr satisfăcător de colonişti,s-a îmbarcat cu ei la Ulm şi au plecat prin Viena şi Bratislava, la Pesta. De aici au plecat cu căruţele mai departe, la Carei. Există o scrisoare în care Elmajer îi cerea contelui plata cheltuielilor de drum:să îi împrumutedoi boi pentru că fiind plecat din localitate a rămas în urmă cu munca în gospodărie, şi tot în acest timp i s-a furat un bou. Cu cele 22 de familii aduse în 1720 a fost întemeiată colonia şvăbească Foieni, în anul următor a fost întărită cu încă 15 familii, iar cea din Urziceni cu 10 colonişti. În anul 1722 a fost înfiinţată comună Moftinu Mare cu 55 de familii. După ce în anul următor s-au mai aşezat 34 de gospodari, Moftinu Mare a devenit de la început cea mai populată colonie şvăbească. În anul 1723 existau deja 3 colonii germane destul de bine populate: Urziceni cu 76 de familii, Foieni 78 de familii, şi Moftinu Mare cu 89 gospodării4.
            În cantecul următor este relatată povestea unui flăcău care și-a incercat norocul pe meleaguri străine, ducând dorul iubitei sale și al meleagurilor natale, pe care știa că nu le va mai revedea: Die Donau fließt und wiederfließt wohl Tag und nacht zum Meer ein' Well' die andre weiterzieht und keine siehst du mehr./ All' Frühjahr' kehren d'Schwalben z'ruck der Storch kommt wieder her doch die gen Ungarn 'zogen sind die kommen nimmermehr./Das Ungarland ist's reichste Land dort wächst viel Wein und Treid; der jetzo zieht ins Ungarland dem blüht die gold'ne Zeit./Mein Schatz hat auch sein Glück probiert doch nicht zum Zeitvertreib und: Eh der Holder 's drittmal blüht so hol' ich dich zum Weib!/Und sieben sieben lange Jahr' die sind jetzt nun hinab; ich wollt' ich wär bei meinem Schatz doch niemand weiß sein Grab.
            1. Fischer, Hermann, Die Schwaben in der ung. Grafschaft Szatmar(Svabii in comitatul unguresc Szatmar) in Wurtt. Jahrbucher, Stuttgart, 1911;
            2. Hauler,Ernst, Sathmar und seine Schawaben(Satmarul si svabii lui) Wien, 1987;
            3. Hauler,Ernst, Gross-Tarna, eine entschlossene kleine Siedlergruppe (Tarna Mare o grupa mica si hotarata de colonisti) in Donauschwaben Kalender, 1986;
            4. Hauler,Ernst, Drei Binderglieder Maitingen, Gilwatsch, Terebesch (Trei verigi Moftinu Mare, Ghilvaci, Terebesti) Okt-Dez 1995;
           5. Scrisoarea adresatăîn 23 iunie 1712 de catre contele Karolyi soției sale.